Săptămâna aceasta am citit, în calitate de membru al Comisiei parlamentare a revoluționarilor din Decembrie 1989, o propunere prin care un grup de parlamentari USR cere desființarea Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Argumentul invocat este economia bugetară de aproximativ 2,3 milioane de lei pe an.
Mă opresc la această cifră un moment. În aparatul bugetar al statului român există sute de instituții, agenții și autorități care consumă sume mai mari, cu zero rezultate, fără publicații, fără activitate reală sau utilă. Despre niciuna dintre ele nu s-a depus, în ultimele luni, o propunere de desființare.
Așa că prima întrebare pe care mi-am pus-o, citind acest text, a fost: de ce tocmai acest institut?
Răspunsul l-am găsit în chiar expunerea de motive. Acolo, Institutul este descris ca „pseudo-instituție publică”, „structură de sinecuri politice”, „for închis, ermetic”. Sunt formulări pe care chiar Consiliul Legislativ le-a calificat, în avizul său negativ, drept dispreţuitoare, insinuante, colocviale, nedemne stilului normativ. Deci nu o spun eu, o spune instituția care verifică tehnic legile României.
Un act normativ nu se poate scrie cu astfel de cuvinte, este rușinos de-a dreptul, sub demnitatea unor parlamentari. Când o propunere legislativă coboară la acest nivel, propunerea pare mai mult o răfuială decât o economie la buget.
Mai mult, propunerea colegilor de la USR cere închiderea Institutul de urgență, fără nicio protecție socială pentru cei aproximativ 36 de angajați.
Dar o să recunosc deschis, nu iau apărarea Institutului fără "amendamente": Institutul are probleme. Statutul pe viață al unor membri, modul politizat de constituire a conducerii și prezența unor demnitari implicați direct în evenimentele studiate. Sunt observații corecte. Dar ele nu se rezolvă desființând instituția. Se rezolvă cu reforme.
Pentru că dincolo de aceste probleme există și activitate. Institutul publică un anuar științific indexat în Web of Science, în catalogul Bibliotecii Congresului SUA, în cele ale universităților Harvard, Princeton, Berkeley, Edinburgh. Are o editură proprie cu peste 110 titluri. A intervievat sistematic, în ultimii ani, zeci de martori direcți ai evenimentelor din decembrie 1989. Iar bugetul de 2,3 milioane lei pentru 36 de salariați și toată această activitate este, după standardele cercetării publice românești, modest. Vorbim de o instituție subfinanțată, nu de una risipitoare.
Mărturia oamenilor care au trăit Revoluția se ia o singură dată, cât aceștia încă trăiesc. Mărturiile lor contează! Desființarea Institutului acum ar însemna încheierea acestei activități înainte ca generația martorilor să spună tot ce are de spus. Este o pierdere care nu se mai poate recupera niciodată.
Voi vota, în Comisie, împotriva acestei propuneri. Pentru că soluția corectă pentru o instituție "cu probleme" nu este desființarea, ci reforma. Este nevoie de eliminarea statutului pe viață, de criterii academice clare pentru numiri, de evaluare periodică a activității, de o încurajare instituțională pentru aflarea și documentarea adevărului istoric fără influențe.
Dacă sunt câțiva copaci uscați, nu tăiem toată padurea!
În concluzie, aș vota cu mâna pe inimă o lege care sa corecteze problemele instituției și care sa nu ne oprească din a ne scrie propria istorie, acum, cât încă mai putem.
