Energia electrică are o problemă majoră: nu poate fi „depozitată” ușor, în cantități mari. Curentul electric trebuie produs exact în clipa în care este consumat.
Când un milion de oameni pornesc seara cuptorul sau căldura, sistemul trebuie să producă pe loc acea energie suplimentară. Iar când consumul scade noaptea, producția trebuie redusă la fel de repede.
Centrul de comandă: „inima” sistemului energetic
În România există un singur loc unde se decide, secundă de secundă, cum se ține în echilibru întregul sistem electric al țării: Dispecerul Energetic Național (DEN), parte a companiei de stat Transelectrica.
DEN funcționează neîntrerupt din 1955 și este descris de specialiști drept „inima” sau „creierul” sistemului energetic. Aici, prin sisteme informatice de supraveghere și control (cunoscute tehnic drept EMS/SCADA), dispecerii urmăresc în fiecare moment frecvența rețelei și fluxurile de energie din toată țara.
Aceștia sunt sprijiniți de cinci dispecerate teritoriale, iar întregul ansamblu este conectat la rețeaua europeană (ENTSO-E), astfel încât România schimbă energie și se echilibrează permanent cu țările vecine.
De ce hidrocentralele primesc „ordine” să pornească sau să se oprească
Nu toate centralele pot reacționa la fel de repede. O centrală pe cărbune sau una nucleară produce constant și se pornește sau se oprește greu, procesul durând ore sau chiar zile. În schimb, o hidrocentrală poate fi pornită sau oprită în câteva minute: practic, se deschide sau se închide robinetul prin care apa trece peste turbine.
Centralele pe gaz, care în teorie au un răspuns mai rapid decât cele pe cărbune sau nucleare, implică niște costuri la fiecare modificare de flux, iar durata lor de viață scade cu fiecare pornire și oprire.
Tocmai de aceea hidrocentralele sunt instrumentul preferat de echilibrare. Când consumul urcă brusc, dispecerul cere unei hidrocentrale să mărească debitul și să producă mai mult, instantaneu. Când consumul scade, cere reducerea producției. Hidrocentralele sunt, metaforic vorbind, pedala de accelerație și frână a sistemului energetic.
Echilibrarea a devenit tot mai grea în ultimii ani. Pe măsură ce au intrat în sistem tot mai multe capacități de energie regenerabilă, parcurile solare și eoliene, echilibrarea s-a complicat. Soarele și vântul nu fac ce vrem noi, au propria „voință”. Panourile produc mult la prânz și deloc noaptea; eolienele produc doar când bate vântul.
Chiar directorul DEN a atras public atenția că echilibrarea sistemului a devenit o problemă tehnică gravă din această cauză.
Soluția pentru stocarea surplusului de energie produs în perioadele de vârf de producție este, în opinia mea și a multor specialiști din domeniu, acumularea prin pompaj.
Cum funcționează o „baterie de apă” (hidrocentrala cu pompaj)
Principiul unei hidrocentrale cu acumulare prin pompaj: două lacuri situate la altitudini diferite, unul pe munte și altul în vale, legate printr-o conductă și o sală de turbine. Aceasta funcționează ca o baterie care folosește apă și gravitație în loc de procese chimice.
Funcționează în două moduri, în funcție de cerințele sistemului:
Când există un surplus de energie ieftină (la prânz, când panourile solare produc mai mult decât consumăm, sau noaptea, când consumul scade), centrala folosește acel curent pentru a pompa apa din lacul de jos în cel de sus. Practic, încarcă bateria ridicând apa la înălțime și transformând energia electrică în energie potențială stocată.
Când e nevoie de energie (seara, la vârful de consum), se deschid robinetele și apa coboară prin turbine, exact ca la o hidrocentrală obișnuită, generând curent care intră imediat în rețea (bateria se descarcă).
Avantajul este uriaș pentru un sistem cu multe regenerabile: în loc să irosim energia solară de la prânz, o depozităm sub formă de apă ridicată și o eliberăm seara.
O parte din energie se pierde în proces, eficiența unei astfel de centrale fiind de regulă de 70–80%. Asta înseamnă că dintr-o sută de unități folosite la pompare recuperezi 70–80 la descărcare. Dar o eficiență de 75% în medie este excelentă față de o pierdere totală, cum se întâmplă în prezent, când acel surplus pur și simplu se irosește.
Tarnița-Lăpuștești: proiectul pe care România îl tot amână din anii '80
România are un singur proiect major de acest fel, rămas neterminat de aproape jumătate de secol: hidrocentrala cu acumulare prin pompaj Tarnița-Lăpuștești, din județul Cluj.
Ideea datează din anii '80, pornită de ISPH, în ideea de a prelua și balansa energia produsă de Centrala Nucleară. De atunci, proiectul a fost reluat și abandonat de mai multe ori, motiv pentru care a ajuns să fie poreclit „bateria verde a României” - o soluție mereu invocată, dar niciodată construită. Ar avea o putere de circa 1.000 MW, ceea ce l-ar transforma în cel mai important instrument de echilibrare al țării.
În ultima vreme proiectul a reintrat în atenție. În decembrie 2025, Hidroelectrica s-a asociat oficial cu gigantul francez EDF pentru a dezvolta centrala, iar Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) analizează modalitățile de finanțare. Au existat discuții și cu grupul japonez Itochu, precum și la nivel diplomatic, inclusiv între președintele României și cel al Franței.
Capacitatea de stocare a energiei din România era, în octombrie 2025, de doar aproximativ 348 MW, adică în jur de 1,8% din capacitatea totală de producție, una dintre cele mai mici proporții din Uniunea Europeană raportat la cantitatea de regenerabile pe care o avem deja în sistem.
De atunci, sub presiunea pieței, capacitatea a început să crească rapid: până în primăvara lui 2026, bateriile ajunseseră la aproximativ 490 MW. Cu alte cuvinte, abia acum alergăm să recuperăm un decalaj pe care l-am lăsat să se adâncească ani la rând. Am construit multă energie verde, dar aproape deloc capacitatea de a o stoca.
Tarnița ar schimba radical această ecuație: cu cei circa 1.000 MW ai săi, capacitatea de stocare a țării ar urca într-o cu totul altă categorie. Poate că nici atât nu este suficient, dar cu siguranță ar conta enorm.
Lecția Bulgariei: cât ne costă lipsa de stocare
Bulgaria a investit masiv în baterii și a depășit România: are o capacitate instalată de stocare de aproximativ 0,56 GW, peste cei 0,49 GW ai României și peste Turcia 0,21 GW (conform unei analize din presa economică).
Cu această infrastructură, vecinii cumpără energie ieftină ziua, inclusiv surplusul pe care România îl exportă la prânz, când soarele inundă piața, o stochează și apoi o livrează înapoi seara, la vârf de consum, când prețurile sunt de câteva ori mai mari.
Cât ne costă, concret? În aprilie 2026, România a importat energie din Bulgaria în valoare de aproximativ 33,4 milioane de euro, în timp ce a exportat către Bulgaria de circa 5 milioane de euro. Cantitatea importată a fost doar de aproximativ două ori mai mare decât cea exportată, dar am plătit de aproape șapte ori mai mult pe ea. Practic, vindem energia aproape pe nimic la prânz și o cumpărăm scump seara.
Decalajul se adâncește. La granița cu România, pe fostul aeroport din Silistra (peste Dunăre, în dreptul Călărașiului), a fost pus în funcțiune în 2026 parcul St. George: 225 MW de panouri solare și un sistem de stocare în baterii de 90 MW / 240 MWh, o investiție de 300 de milioane de dolari.
În timp ce noi încă discutăm proiecte, vecinii le construiesc.
Cât de „eco” este pompajul comparativ cu bateriile sau alte soluții
Fiecare tehnologie de stocare are avantaje tehnice și limitări fizice. În contextul concret al României, care are deja un proiect aproape pregătit la Tarnița, comparația înclină decisiv în favoarea pompajului.
Durata de viață. Aici diferența este cea mai mare. O hidrocentrală cu pompaj funcționează 50–100 de ani sau chiar mai mult, fiind practic o construcție lăsată moștenire generațiilor viitoare. O baterie litiu-ion trebuie înlocuită la fiecare 8–15 ani. Pe durata de viață a unei singure centrale prin pompaj, un parc de baterii ar trebui reconstruit de cinci sau șase ori.
Materialele folosite. Pompajul se bazează în mare parte pe materiale comune și locale: beton, oțel, apă. Bateriile litiu-ion depind de minerale critice (litiu, cobalt, nichel, grafit), multe extrase prin minerit cu impact distructiv asupra mediului și a comunităților. La final de viață, bateriile devin o problemă de reciclare, la care România, deocamdată, a dovedit nu se pricepe.
Amprenta de carbon pe ciclul de viață. Studiile de evaluare arată constant că acumularea prin pompaj are una dintre cele mai mici amprente de mediu dintre toate soluțiile de stocare la scară mare, mai bună decât a bateriilor celor mai moderne și scumpe. Infrastructura sa durează mult și nu trebuie fabricată din nou la fiecare deceniu.
Bateriile, la rândul lor, au câteva avantaje de care România ar putea profita ca soluție pe termen scurt sau de echilibrare suplimentară, locală: se montează rapid, sunt ușor de scalat, reacționează instantaneu și pot fi puse exact acolo unde e nevoie. Pentru echilibrări scurte, de câteva secunde sau minute, sunt adesea soluția mai practică. De altfel, exact asta a făcut Bulgaria: soluția rapidă, în timp ce noi am amânat-o până și pe asta.
Un sistem energetic stabil și sănătos le folosește pe amândouă: bateriile sunt bune pentru reacții rapide și flexibilitate locală, în timp ce pompajul este vital pentru stocarea unor cantități uriașe de energie pe durate lungi de timp. Pentru România, însă, pe lângă lipsa de stocare în general, marea piesă care lipsește este tocmai cea mare și durabilă: Tarnița.
De ce contează această discuție acum
România, chiar dacă are toate resursele la dispoziție, reușește să aibă printre cele mai mari prețuri la energie din Uniunea Europeană. Motivul principal este exact lipsa stocării.
România a investit în energie regenerabilă, dar a neglijat partea de stocare și continuă să o facă. Un proiect precum Tarnița-Lăpuștești, gândit acum cincizeci de ani și încă nefinalizat, rămâne o oglindă a felului în care a fost tratată planificarea energetică pe termen lung.
Investiția în stocare este o oglindă a guvernelor consecutive din ultimii 35 de ani, care au evitat să investească în independența energetică, preferând soluțiile "pe genunchi". Factura acelor soluții o plătim acum, fiecare dintre noi.
